LIBRARY

 

Home | TF CLASS | AIKIDO & SELF-DEFENSE | T'AI CHI | STRETCHING | MEDITATIE & QIGONG | KEN CLASS | CALENDAR & NEWS | LIBRARY

 

  
  
 
 
LIBRARY
 
 
Librăria FM   &   Cafeneaua cu idei
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Web.Site-ul FM revine la un format mai vechi care pe lângă informațiile despre toate activitățile academiei, oferă și un loc unde publicul FM găsește loc de carte, loc de lectură și loc unde poate savura în tihnă idei. Îmi doresc ca Biblioteca (librăria) FM și Cafeneaua cu idei să devină un loc frecventat și care să stimuleze pe cât mai mulți.
 
Dan.ENE
 
 
 
 
 
 
 
CAFENEAUA CU IDEI
 
LIBRĂRIA FM
 ICHI SHIZUKESA   
 NI SHIZUKESA   
 SAN SHIZUKESA   
...   
 NANA SHIZUKESA   
 HACHI SHIZUKESA   
 KYUU SHIZUKESA   
 Ceai, Artă şi Viaţă (p13)
 
 
 Tata, unde e departea?
 
 
 Oglinda iubirii
 
 
 Trepte de Jad
 
 
 Umbră pământului
 
 
 Picătura de înțelepciune 20 
 
 Picătura de înțelepciune 19 
 
 Revoluţia Gainsbourg: ”Je T’Aime … Moi Non Plus”   
    
    
    
    
 
 
 
 
 
 
KYUU SHIZUKESA
 
Într-o zi, trei buni prieteni de pahar, un nai, o trestie și vântul, s-au întâlnit a-și povesti de-ale vieții obișnuințe. Mai tânăr și în curajul băuturii, naiul prinse primul a vorbi.
- Frații mei, iubiții mei, în fiecare seară dimineață, universul se oprește în a-mi asculta armoniosul, mișcătorul cânt. Nu e nimic pe lumea asta mai măreț decât meșteșugul și cântul meu. Așa că zic - mare bucurie aduc acestei lumi!
Atins de a naiului îngâmfare, trestia tresări și iute prinse a grăi în limba-i atinsă de dulcea trăire a licorii:
- Tu vorbești măi frate! Păi fără de existența mea, tu, tu nu ai fi. Fără de mine, fără de trupul meu, fără de truda mea, nu ai prinde forma și meșteșugul a ce tu ești. Așa că bine gândește - înainte de a fi tu sunt eu! Fără de mine n-ai mai fi. Poartă respectul cuvenit și acceptă că înainte de a ta menire, e îndelunga mea lucrare întru devenire.
Amuzat de dulcea îngâmfare a naiului și trestiei, după o țâră de tăcere ca să marcheze înțelepciunea și senectutea câștigată, mângâindu-și subțirea barbă, vântul se prinse a vorbi cu un glas mai aspru decât altă dată:
- Mândrie mare și necunoaștere deosebesc în vorbele voastre frații mei mai tineri, dar dacă eu vântul nu aș fi, cine ar purta în lume sămânța ta măi trestie? Dacă nu aș fi eu vântul, cine ar mișca trestia să crească, ori, în nai dacă vânt n-ar fi din mine, ce melodie ai mai risipi? Pe cine ați mai uimi fără de mine?
 

Departe, pierdut printre sălciile bătrâne ale Lacului Amurgurilor Dorite, înțeleptul Domn al Lumii, își petrecea tăcerea, nevinovat ascultând virtuoasele discuții ale tinerilor trăitori de vremelnice lumești ambiții. Zâmbind la cele auzite de la copiii făpturii sale, nu se osteni a le spune că dincolo de orgoliul lor lumesc, tronează egala lui iubire față de tot ce e lucru, faptă sau făptură a lumii ... și că iubire nu e să iubești pe unul altul, ci să iubești egal o lume-ntreagă.
 
HACHI SHIZUKESA
 
Suferința, boala, bătrânețea, greutățile vieții, tristețea, neîmplinirile, sunt doar o jumătate din cealaltă jumătate trăită dar pe care din temeiul binelui și al beneficiului adus ego-ului, nu am cotabilizat-o. Suferim pentru că mai deunăzi am dus-o bine. Bolim pentru că mai ieri am trăit în sănătate. Resimțim bătrânețea pentru că deunăzi am fost tineri. Azi e soare, mâine cerul e întunecat și această alternanță, această succesiune în veci nu va sfârși. Eliberarea de dualitate, de lumea succesiunilor nu e lucru ușor, necesitând o frângere al acestui vicios cerc al luptei de a răzbate prin viață, o luptă și un conflict ce în veci nu te va lăsa să te odihnești, pe final ființa ta colapsând pe partea opusă doritului benificiu adus ego-ului. De lupți pentru sănătate, vei sfârși în boală; de vei lupta pentru bogăție, sfârșitul îl vei petrece în sărăcie; de vei lupta pentru fericire, vei sfârși măcinat de tristețe. Ieșirea din dualitate se realizează prin manifestarea plenară a egalității mentale, a non-acțiunii, a non-rezistenței, imparțialitatea și nejudecata fiind atitudini esențiale. De vrei a lupta cu un viciu, cu un defect, cu un păcat, cu o opinteală, sfatul meu e să nu te lupți cu el în a-l învinge, căciîn ăst chip îi vei finanța cu atenția ta, cu energia ta sursa dezordinii și răului ce-i alimentează existențialitatea. Abandonează lupta cu răul și nu te opune lui, că în aceasta e calea spre eliberare, spre desăvârșire.

Prietene, orice luptă sporește beneficiul lucrului, faptului sau făpturii către care se varsă atenția, preocuparea și atenția ta aducând un nesperat plus de energie folositoare lui. Nu lupta, nu-l spori, nu admira, nu idolatriza și nu modela chipuri, că în fiecare idol se va vărsa tributul tău adus răului. Cine înțelege acest abscons, deosebește nemărginita putere și virtute a lui Dumnezeu.
 
NANA SHIZUKESA
 
Când în artele marțiale interne se spune că moalele învinge tarele, nu se afirmă numai o filozofie ci se evidențiază un principiu omniprezent în practica curentă. Când moalele învinge tarele, în fapt, în timpul unei lupte, elementul moale fuzionează cu elementul tare, la început controlându-l lipindu-se de el, ca mai apoi să-l dizolve. Luptând, materia se constituie într-o formă, forma cristalizând duritatea. Această luptă și dorința de a fi învingător te obligă să îți construiești și să te prezervi într-o anume formă. Având formă, indiferent cum gândești conflictul, cosmosul încă de la început, din perspectiva elementelor sale de referință te va integra într-un sistem care e supus oboselii, uzurii și epuizării. Pentru cosmos, singurul element care nu este ”luptător” e moalele, deoarece în el nu se regăsește potențialul distrugerii și al rezistenței. Moalele pur și simplu aspiră către gol și jos, stabilitatea moalelui regăsindu-se în a fi în permanentă curgere, non-opoziție, non-formă, non-rezistență. Moalele caută golurile pe care le umple cu lipsa apetitului de formă. Așa e și în luptă - moalele nu opune rezistență, nu vrea să învingă, ci doar umple golurile lăsate de adversar. Poate că de aceea din gura marilor spadasini auzim mereu cuvintele ... ”învață să tai golurile, învață să lovești golurile”.

Ducând învățătura mai departe, mă gândesc că și în cazul adevărului și minciunii, lucrurile, faptele stau cam la fel. Nu te osteni să lupți pentru adevăr, că doar minciuna luptă ca să-și prezerve forma, în final ea epuizând, natural făcând loc plenarei non-opoziții a adevărului. Rostul adevărului e să curgă, să aspire către gol, jos și nemișcare. Nu te împotrivi răului, nu lupta cu răul, pentru că luptând cu el la un moment dat vei face parte din același rău, că nu degeaba se spune că ...”cine ridică sabia, de sabie moare”. Așadar neluptând cu răul, răul va muri, răul va epuiza, se va eroda, va obosi ... în final nelupta dizolvând forma răului. Pentru mentalul educat în doctrina conflictului, competiției, îi este greu să digere această ”stare de vid”, această detașare de existențialitate, îmbrățișând nefiresc și aproape melancolic non-intervenția, non-existențialitatea, non-acțiunea. Înainte de a încheia acest mic pasaj al dialogului dintre mine și tine, te invit să guști dintr-o poveste care va face să te simți mândru că ești român. În compania singurătății, a focului din șemineu, recitește Miorița. În cadența unei absconse inițieri, vei regăsi aceleași învățături din povestea mea, învățătura unei interne alchimii pe care numai un popor cunoscător de nemurire o putea hori în pasul unei ancestrale plângeri a colectivei pierderi de identitate  ...  aparente.

”... iară la cea măicuță, să nu spui, drăguță, că la nunta mea a căzut o stea, c-am avut nuntași, brazi și păltinași, preoți, munții mari, păseri lăutari, păsărele mii și stele făclii ...”
 
SAN SHIZUKESA
 
Prinși în circuitul cauzalităților, al contrariilor, al interacțiunilor care par a fi infinite, percepem timpul, percepem existența ca pe o curgere, ca o succesiune în seama unei totalități. Dependenți și educați în acest sistem de referință, al unei fizici newtoniene, deterministe, construim și materializăm existența, evenimentele, aspirațiile, dobândirile, pe seama acestui apetit pentru realizările prin progres, nivele, etape, loje. În opoziție cu această realitate construită, interna alchimie spune că eliberarea de această iluzie este realizabilă prin două căi: prima e moartea fizică, moarte care rupe acest sinergism infailibil al balansului dintre contrarii; a doua e calea morții mistice, moarte prin care maestrul și discipolul ies în mod asumat din dimensiunea guvernată de dualitate și succesiune. În fapt ce realizează practicantul de Tao prin această despărțire de determinism? El iese din dimensiunea diacronică, dependentă de evolutiv, atașat de curgerea unidirecțională a interacțiunilor și pășește într-o dimensiune sincronică a cosmosului, dimensiunea ingenuului și imuabilului, adică dimensiunea lui Tao. În această fizică, în această dimensiune, totalitatea e simultană, totalitatea manifestându-se în paralel adică acțiunea e simultană cu inacțiunea, starea contrariilor și succesiunilor neoperând în această fizică. Aici nu există Yin și Yang, aici nu există ceva care să aibă un început și un sfârșit, pași, etape, progres, loje; aici timpul este inexistent. Ajuns în acest plan de manifestare, dobândind o astfel de cunoaștere, practicantul de Tao realizează că indiferent de modalitatea prin care alegi să atingi Ultima Realitate (dimensiunea sincronică a Adevărului, Căii și Vieții), toate dar toate se contopesc în Una Realitate, toate căile și metodele diacronice în final revărsând în Una Cale. Nu degeaba vechii taoiști spuneau că ... ”pe vârful celui mai înalt munte al lumii, se ajunge pe nenumărate cărări, doar că celor ajunși în vârf, vârful li se descoperă a fi unul pentru toți”. Azi și acum realizez de ce ”urâții și răii lumii” închis-au porțile cunoașterii Cerului și Pământului, că ei nu pot trece de aceste porți și nici pe alții nu-i lasă a trece pentru a sorbi din această cunoaștere născătoare de libertate, pace și iubire fără de țărm.
 
NI SHIZUKESA
 
nota bene  ... text scris aprilie 2018
 
Viața observând-o, aceasta mi-a dezvăluit că aceia care cu orice preț încearcă a dezvolta excesiv de mult un anume caracter, le este teamă de un ceva din ființa lor. Observând, am deosebit că cei ce își dezvoltă excesiv moralitatea, în fapt le e teamă de imoralitatea lor; aceia care impun un anume mod de viață, o fac pentru a ascunde sursa nevolniciei lor; aceia ce pun un preț absolut pe educație, ascund incapacitatea lor de a trăi spontan și plenar. Am deosebit că a trăi altfel decât cum ți-e destinat a fi, negreșit spre moartea ființei vei fi împins, porțile Cerului și Pământului în veci fiind închise ție și altora ca tine. Privind cu răbdare la lumea lucrurilor, faptelor și ființelor, deosebit-am că de când e ea, CINEVA, a avut mereu grijă ca umanității să i se insereze insidios virusul temerii; sămânța fricii prin apartenența făpturii la păcat. O astfel de cauză, de condiționare, de caracter, nu face decât să-l îndepărteze pe om de spontan, de ceea ce eu tot numesc a fi ... simplul, naturalul și firescul vieții. CINEVA, acel CINEVA, a înțeles că frica e suprema armă cu care poți învinge orice armată, orice națiune, orice ideal. În tot acest demers diabolic, nu impunerea fricii e ingineria, ci inginerie e cum să-i faci pe oameni ca de bună voie să creadă, să se dedice fricii și, din frică să realizeze un nezdruncinat crez, un cult de netăgăduit.

Prietene, prietene  ....  prins în vâltoarea de acțiuni, nelăsând ființei tale necesarele momente de vie contemplare, ajungi a deosebi și a da putere, valoare, numai interacțiunilor, numai plinurilor din existența ta, cântărind viața pe o astfel de măsură, în final de existență nerealizând că pentru chipul și asemănarea ta de om, fundamentale sunt golurile, non-acțiunile, non-interacțiunile, pentru că numai în ele deosebești ingenuul dialog cu Dumnezeu. Fragilă ființă am clădit pe astă autonomie a cunoașterii, și în loc să îmbrățișăm calea iubirii, calea păcii, alegem nefiresc calea fricii. Prietene, primul pas spre mântuire e revolta; revoltă față de tot ce subjugă spontanul, libertatea, simplul, naturalul și firescul. Răstoarnă masa cu galbenii pe care umanitatea viclean ți-o așează ca troc, tu tocmind adevărul pe minciună. Mă leg cu vorbă și faptă de tine, ca în zilele ce vor urma să îți povestesc despre o cale de a păși în viața vie, acolo unde frica iubire e și temerea pace e. ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, devenit-au pentru mulți vânare de vânt, vorbe așezate pe un pat al morții de ființă ce își are rădăcină numai și numai în frică; frică pentru care de azi, de mâine, ridica-vom catedrale cu cruci întoarse cu capul în jos. Înainte de a sfârși vreau să îți las și ție o vorbă a bunului meu maestru de viață - ”nu te du cu o floare la un om care trăiește pe un câmp de flori; cel mult îi smulgi o apreciere”.
 
ICHI SHIZUKESA
 
Marele pas spre reala mistică e un gol și nimic sacru
LUPTÂND CU RĂUL LA UN MOMENT DAT VEI FACE PARTE DIN ACELAȘI RĂU.

Prietene, un om care învinge alți oameni e un om ce manifestă forță exterioară, însă cel cu adevărat puternic e numai acela care își învinge egoul. Puternic nu e acela care gonește spre a-și atinge perfecțiunea ori limitele, ci acela care simplu, natural și firesc dovedește a fi o ființă totală. Dar ce însemnează în viziunea mea a fi o făptură totală? Însemnează a fi tot ceea ce ești, rezultatul acestui status, fiind imparțialitatea, nepărtinirea, condiții esențiale în trezirea ființei plenare; izvor de umanitate, a chipului și asemănării cu Calea, Adevărul și Viața. Nu te irosi în goana după perfecțiune și lasă ca prin fiecare por al tău să răsufle nepărtinirea, lucrare greu de împlinit în această lume care te dorește cu orice preț a fi ostaș. Nepărtinirea îţi permite să realizezi adevărata putere și virtute a ceea ce înțelepții și sfinții numesc ”acum şi aici”, pentru că ”acum și aici” în comportament tradus, însemnează non-acţiune sau acţiunea fără de luptă; pentru că nu în van e lăsată astă vorbă: ”fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”. Vezi tu prietene, imparţialitatea nu te poate condiţiona, şi atunci acţiunile tale sunt independente de subiectivitate. Imparţialitatea, nepărtinirea, te ţin departe de eşec, de a eşua în acţiunile întreprinse, aşa că mai degrabă fi ”orb” într-o ţară de ”atotvăzători”, că aceasta e calea de a dobândi trezirea fiinţei din tine. Din nefericire, non-acţiunea nu e o disciplină în placul și în înţelesul zilelor de azi, că altfel cum s-ar putea construi și cultiva oștile de războinici și partizani; că răul din ce să se hrănească decât din conflict, pricini și părtinire.

Totalitatea, imparţialitatea nu poate fi cuprinsă într-o practică pentru că atunci nu ar mai fi non-acţiune. Mai degrabă e o stare, o stare care se trăieşte şi nu se practică. ”A practica” reprezintă un control, o limitare în final, şi orice limitare nu are a face cu non-acţiunea. ”Interna alchimie a non-acţiunii” nu e o disciplină, cum reala religiozitate nu e o disciplină, ci un efort de înţelegere profundă şi un efort permanent realizat întru devenire. Trăirea adevărat religioasă nu are caracter religios şi oricum nu poate avea un caracter, ea e un gol şi nimic sacru. În această desacralizare asumată, trăitorul de mister atinge Ultima Realitate, adevăratul sacru al lumii lucrurilor, faptelor şi făpturilor. Religiile ce se opintesc în note personale, ”în caractere” sunt religiile născute din frică întru frică; ele niciodată nu vor desăvârşi credinciosul şi nu vor releva Mântuitorul şi Mântuirea! Pentru mine a fi ”creştin” nu e o religie; e un mod de viaţă, o desacralizare asumată pentru ca în final să am şansa de a trăi total, imparţial, sacrul.
 
notă de subsol - Shizukesa înseamnă ”poziția tăcerii” și este o stare care nu înglobează nicio didactică, nicio Cale ...
 
revoluţia Gainsbourg: ”Je T’Aime … Moi Non Plus”
 
revoluţia Gainsbourg: ”Je T’Aime … Moi Non Plus”

Urâtul, termen abstract a cărui aspecte sunt legate de gusturile şi momentele omului, ca orice apreciere emoţională, stabilirea urâtului este de natură subiectivă. Un bun prieten, înainte de a deschide acest capitol al căutării rădăcinii urâtului, îmi spunea despre acest subiect - ”depinde mult în ce te oglindeşti”! Da  ...  ”urâţenia într-un fel este superioară frumuseţii pentru că durează” - așa îşi încheia Serge Gainsbourg interviul, vorbindu-ne despre dragoste, frumuseţe şi iubire. A murit, şi odată cu plecarea lui a luat o parte din ce nu ne puteam explica şi nu aveam curajul de a ne spune unora altora, despre seducţia şi puterea frumuseţii, dragostei şi a iubirii. Cinic, mizantrop, întotdeauna provocator, un alcoolic şi un depravat notoriu, Serge Gainsbourg rămâne pentru mine un vizionar, un ”Prometeu macho”, căruia îi plăcea a sta ascuns în ceaţa țigării şi a ritmului diafan al pianului, cu ţigara mereu aşezată între degete ori în colţul gurii, şi bineînțeles, ca un decor invariabil, nelipsitu-i fals sictir afişat care ascundea măiastru un zâmbet triumfător, zeflemitor şi arogant, multă timiditate şi surprinzător pentru foarte mulţi, poate şi un acut simţ al candorii. Dincolo de comentariul răutăcios a multora dintre criticii vremurilor, Serge Gainsbourg, reuşeşte să ne salte impotenţa senzorială, la un nivel cu adevărat eliberator - prezentul vieţii. ”Je T’Aime … Moi Non Plus”, poveste compusă iniţial pentru Brigitte Bardot, cântecul este reînregistrat în anii `69 pentru noua iubire a cântăreţului, Jane Birkin.
 
Șopitind, versurile curg absolut  ... ”Je t’aime, oui je t’aime” (Te iubesc, da, te iubesc)  ... Serge recită  ...  ”Je vais et je viens, Entre tes reins” (Între rinichii tăi, mă duc şi vin). Inspirat poate de jocul de cuvinte dintr-o declaraţie de-a lui Salvador Dali: ”Picasso este spaniol – şi eu. Picasso este pictor – şi eu. Picasso este comunist – nici eu”, Gainsbourg preia această idee, născându-se ceea ce se va numi de acum înainte … ”Te iubesc, nici eu”, ilustrând obscur căutarea lui Gainsbourg: ”… ce ascunde misterul femeii şi misterul bărbatului? … frumuseţea sau urâţenia femei, ori frumuseţea sau urâţenia bărbatului”? Ca un veritabil pictor realist, dincolo de ”pornofonia” acuzatoare, ”Je T’Aime … Moi Non Plus”, surprinde viu, portretul celor două iubiri: una feminină, duală, rafinată, senzuală, obsesivă, şi cealaltă perspectivă, masculină, superficială, grosieră, imediată, ataşată de valoarea cărnii, de adâncimea penetrării, bărbatul considerând că … ”dragostea fizică e fără de scăpare”. Urâtul şi frumosul fiecăruia se îngemănează într-o îmbrăţişare neexplicabilă, care generează o stare de conflict, pe care carnea şi spiritul fiecăruia încearcă să o germineze într-o altfel de trăire conjuncturală … iubirea!

”Je T’Aime … Moi Non Plus”, poate fi şi o completare salvatoare la comentariul iubirilor din operele eminesciene, o pivotare surprinzătoare la care nu ne-am gândit vreodată sau nu am avut curajul să gândim până acum în opera genialului Eminescu. Din perspectiva a ceea ce am primit, acum te las pe tine prietene cititor, să descoperi ceea ce ochilor încă nu le este dat să vadă, pentru că încă nu avem curajul de a ne privi sincer în lăuntrul fiinţei! Fără să se fi gândit la o asemenea dimensiune, Serge Gainsbourg, dezvăluie celor ce nu au fost prinşi în vraja momentului, că frica este sentimentul din care se hrănesc, vânătorii de suflete! Prin afişarea modelului opus, ne-a arătat o cale de a ne descătuşa de temeri ancestrale, tocmai prin trăirea sinceră şi reală a pudorii, iar noi grăbindu-ne, am înţeles-o taman invers. Eu închei acest dialog cu ceva cuvinte din TaoTeKing: ”Aici jos sub Cer, toată lumea ia frumosul drept frumos, şi în asta îţi are obârşia urâtul. Aici sub Cer toată lumea ia binele drept bine şi din asta apare răul.” - LaoZI

Cu prietenie, dan.ene, piatra neamţ, 16.ianuarie.2009
 
Picătura de înțelepciune 19
 
 
r-EVOLUŢIE

Aici jos sub Cer, dimensiunea în care trăim este animată de trei fizici elementare: ● relativitatea timp, spaţiu, dimensiune; ● cuantica cosmosului; ● şi ultima fizică HAZARDUL. Aceste trei fizici elementare dezvoltă un complex spaţiu dependent de cauză şi efect, o lume a imediatului, o lume în care omul trebuie să trăiască şi să se mântuiască. O lume în care mişcarea rectilinie uniformă, oricând se transformă într-o infinită şi accelerată spirală, mişcare atrasă de gravitaţia „unui ceva” care pe unii îi coboară, pe alţii îi înalţă. În această dimensiune cosmică a cunoaşterii, omul are de învins patru seducţii fundamentale: ● ispita materială, a abundenţei care corupe omul de la nevoile lui reale, transformând permanentul în imediat; ● idolatria economiei, a transmutaţiilor materiale, energetice şi informaţionale; ● ispita puterii şi dorinţa de manifestare plenipotentă, chiar dacă aceasta se exercită în impunerea binelui; ● şi ispita magiei, care fascinează omul, antipodul al normalităţii.

Ieri, am fost întrebat ce este omul şi cine e omul. Prietene, nu am cum să răspund direct, însă voi grăi lăsând loc unui spaţiu numit acceptare. Oare cât de mult trebuie să ne mai ia ca să înţelegem că naşterea noastră în această lume, nu este un accident stupid al întâmplării, ori al unei super-hyper-destin. Suntem rodul întâlnirii a două destine de oameni, al unei femei cu un bărbat. Omul se naşte din forţa şi acţiunea a două principii universale: matricea masculină sau cum o numesc anticii forţa WU, şi matricea feminină sau forţa YU. Acestea două îngemănându-se în pântecul femeii, prin atingerea catalizatoare a iubirii şi acceptării, naştem oameni. Oameni care prin primirea suflului cosmic şi ulterior împărtăşind taina cuvântului, imităm etern Unul. Omul, teologic este o înveşmântare a celor trei principii fundamentale care unifică cosmosul: Calea Eternă sau ChangTao; şi cele două matrici orizontale WU şi YU, care împreună formează cosmosul sau Calea Schimbărilor, denumită XuanTao - toate trei definind în proporţiile observabile, ipostaza de Unul. Din păcate suntem anchilozaţi în teologii neevolutive, ancoraţi doar în tradiţii declarative, depăşite de anii pe care-i trăim, în antipod cu necesarul şi aşteptatul salt calitativ spre o morală şi o altfel de societate decât cea în care ne-am împotmolit. De aici şi neputinţa noastră a oamenilor de a găsi calea fizicii relevate. Astăzi, încă ne mai judecăm după culoarea pieilor, după limba şi poporul fiecăruia, după partizanele doctrine religioase, după statutul social ori după viţa din care suntem cusuţi. Astfel omenirea segregată prin forţa cunoaşterii personale, are a se închină la miliarde şi miliarde de mici zeităţi, ignorându-l, uitând-l pe Unicul şi Singurul Dumnezeu. Prietene mai presus de tot acest HAZARD, există şi o dimensiune a acceptării, a iertării şi iubirii. Necesara dimensiune a cunoaşterii te poate înălţa spre dimensiunea acceptării sau te poate coborî spre dimensiunea antinomică a urii. În clipa când ne vom accepta, ne vom admira şi ne vom respecta reciproc, abia atunci am făcut primul pas spre o aşteptată r-EVOLUŢIE a spiritului, trupului şi minţii. Până atunci între noi oamenii, ne vom tăia cu … cuvinte!

dan.ene, piatra neamţ, 28.februarie.2009
 
 
Picătura de înțelepciune 20
 
 
Între neo-existenţialism şi mediocritate

Din ce în ce mai des ni se recomandă în tonul cel mai elegant şi civilizat posibil, că … modul în care trebuie să ne plămădim gândurile, modul în care trăim, ne comportăm şi relaţionăm cu societatea, trebuie să reprezinte şi felul în care ne interpretăm şi ne proiectăm propria imagine în exterior. Nimic mai adevărat decât această observaţie. Însă modul cum ea este expusă şi povestită, îţi induce senzaţia că această "new-form" de filozofie, nu este tocmai moneda corectă, aducătoare de fericire şi bunăstare. Apoi, ți se mai povesteşte în cuvinte erudite că dacă te vei obişnui a vedea numai partea pozitivă a oricărei situaţii, vei căpăta o atitudine şi aptitudine mentală pozitivă, până când întreaga ta fiinţa va relaţiona cu "pozitivismul comportamental", astfel devenind omul de succes şi de nestăvilit.

În cuvinte frumoase, savant înţolite, ataşate de patalamale universitare şi noi modele de oameni de succes, noul curent al doctrinelor neo-existenţialiste se înfiripă uşor, uşor în viaţa de zi cu zi a fiecărui om. Insidios eşti atras către o lume construită pe o fundaţie a totalei afectivităţi, a omului autonom supus libertăţii absolute. Demodatul tragismul, anxietatea, agnosticismul, scepticismul, absurditatea prezente în vechea doctrină existenţialistă, acum sunt înlocuite cu speranţele pe care "omul-nou" le introduce în noul lui univers imoral şi imobil. Noua moralitate, evoluţia atot-aşteptată este acuma împlinită de "omul-nou", om care deschide legitim calea către viitoarea doctrină a neo-transcendenţei, el fiind singurul în măsură să-l accepte şi să-l întâlnească pe Dumnezeu în căutarea individuală a Adevărului. Prietene, nu eu sunt vinovat de mediocritatea spre care ne îndreptăm, însă aş fi cel mai vinovat dacă nu v-aş spune că nevăzut doctrina se va impune, spărgând graniţele oricărei oprelişti. Ce poate fi mai absurd decât să ajung să trăiesc momentul când cu obrăznicie, omul, îi dă acceptul lui Dumnezeu ca să se insereze în viaţa sa.

Jean-Paul Sartre spunea odată  ... ”Omul este condamnat să fie liber”, și puțini au fost aceia care i-au înțeles mesajul până la capăt, și totuși, nu cred că a putut intui până la capăt cinismul anilor ce-i trăim, și nici nu a anticipat limita la care va fi dusă libertatea omului, îngropat în anonimatul mulţimii. Da, suntem definitiv condamnaţi să fim liberi!
 
dan.ene. piatra neamţ. 06.martie.2009
 
 
Umbră pământului
 
 
CEAI, ARTĂ ŞI VIAŢĂ - povestea Umbră pământului (p06)

Un om greu de gândit şi mai greu de urmărit este maestrul meu, și totuși așa cum e el, o forţă de neexplicat mă aduce mereu aproape de el, iar el, el, se bucură; de fapt îl bucură orice gest, orice privire. Pe mine cel puţin mă uimeşte căderea lui spre banal; ca nimeni acest om se hrăneşte din simplul şi realul cotidianului. Acum, temerar, îl privesc hotărât în adâncul ochilor, iar el, el, se uită la mine jenat de tupeul privirilor mele şi îmi prezintă un zâmbet înţelegător, împingându-mi ceaşca cu ceai fierbinte; pentru că ce el, decât omul care stăpânește la perfecțiune ... momentul și clipa. Jenat de jena lui, grăbit mă întind la ceaşca mea de ceai salvatoare. Maestrul făcu un gest scurt dar se opri, fu prea târziu. Hapsân după un motiv salvator, mi-am fript limba cu ceaiul fierbinte. Am râs amândoi, eliberaţi de povara gesturilor inutile. Văzând că totuși tăcerea se aşeză prea repede şi greu peste noi, maestrul meu îşi îndeasă zgomotos zafu-ul sub şezut, pregătindu-se ca pentru o meditaţie şi se fixă comod în faţa mesei lui de ceai. Din imensul costum negru, maestrul mă invită cu un gest larg şi înţeles să-i şed în faţă, el între timp, calculat, întinzându-și actoricesc pe masă mâinile grele şi muncite, scufundând atent palmele în luciul mesei de trandafir. Mângâia masa de parcă era o fiinţă vie.
- Simţi cât de netedă este masa şi ce luciu perfect are dat? Simţi ce sentiment de linişte degajă culoarea şi nobleţea lemnului? Este masa de ceai. Este o masă la care ţin cel mai mult, pentru că este singura care în momentele mele de negăsit de sens, mă dumirește ce-i viaţa.
- Şi ce este viaţa, Maestre?
- Am spus că ea mă dumirește ce este viaţa însă nu mi-o şi explică în cuvinte! Vezi tu bun prieten, masa asta perfectă, născută din mâinile unui maestru perfect este precum Universul şi Dao. Indiferent cât de mulţi muritori se vor aşeza în faţa ei, important este doar momentul prezent, pentru că ea nu are memorie, iar pe luciul perfect al ei, timpul şi omul nu pot lăsa urme. Universul şi Dao sunt precum masa de ceai; nu dovedeşti a lăsa urmă dacă pe luciul perfect al ei nu se aştern mereu umbrele a doi oameni care stau faţă în faţă şi uman îşi sorb ceaiul fierbinte detaşaţi de sensul părerilor din cuvinte. Din păcate lumea oamenilor suferă de o boală necruţătoare: dorinţa de a lăsa umbră şi urme adânci în luciul perfect al lumii, convinşi că ăsta este şi rostul vieţii. Este boala care macină omenirea de milenii, omul încă neînţelegând că în ochii lui Dao, nu este importantă urma lăsată în trupul acestei mese perfect lucrată şi lustruită de Suprema Realitate. Acu târziu spre bătrâneţe, am limpezit că nu înţelepciunea este importantă pe cât de important este momentul când doi oameni se află faţă în faţă. Întotdeauna ceaiul este un bun motiv ca doi oameni să se admire, să se respecte şi să iubească, împlinindu-l pe Dao mărturisindu-l.
- Şi ce se întâmplă atunci când maestrul rămâne singur la masă, faţă în faţă doar cu ceaşca de ceai?
Mă privi atent pe sub ochelarii subţiri, şi mucalit aşa cum îl ştiu, mi-a răspunse sec.
- I se va răci ceaiul …

 
dan.ene, 24 aprilie 2009, Piatra Neamţ
 
 
Trepte de Jad
 
 
CEAI, ARTĂ ŞI VIAŢĂ - povestea Trepte de Jad (p07)

Urcând cele 5000 de trepte ale templului, simţeam cum mă pătrunde mirosul de tămâie. Printre groasele şi grelele perdele de mătase mişcate de vântul primăvăratic, îmi zăresc maestrul cufundat în Zen, aşezat drept ca un stâlp ceresc. Privindu-l îmi place să cred că el este omul care se întreabă şi pentru mine. Aruncat într-un colţ al unei încăperi, pe un pergament imens, cu cerneala încă neuscată, descopăr ultimul poem al maestrului meu …
… norii groşi plutesc stăpânind cerurile,
şi straşnicul vânt încremeneşte în colbul aşternut pe podeaua de jad a templului Cerului.
Stăpân peste cele cardinale zări, mă întorc la palat.
Oare îmi voi găsi viteji să apăr ce-am câştigat?

Poemul părea neterminat sau ca de cele mai multe ori, pensonul maestrului meu mai zăbovi o clipă în călimara cu cerneală de unde liniştea se putea aşterne ca o continuare a rostirilor şoptite prin tăcere. Și cum citeam pe furiș, bătrânul meu maestru ca din ceață îmi apăru în față.
- Poezia este singura mândrie care mi-o mai permit. Văd că ai fost atent cu poemul meu.
Surprins, mi-am înghiţit cuvintele îngrămădite în gât, gesticulând din cap afirmativ fără să-mi dau seama ce aprob.
- Să te servesc cu un ceai primit de la un bun și comun prieten; întotdeauna rămân uimit de aroma mereu diferită a aceluiaşi ceai.
Și cu un gest irepetabil îmi oferi cu o grijă calculată, ceașca cu ceaiul lui iubit și privindu-mă continuă ...
- Ce poate fi mai adânc în această Artă a Ceaiului? Aroma care mereu pare a fi alta? Sau, omul care caută să guste mereu altfel din același ceai?
Sorbind zgomotos ca să-mi fac introducerea am încercat să lungesc tăcerea dar m-am trezit vorbind.
- Poezia este mândria pe care încă v-o mai permiteţi, de ce maestre?
- Aş răspunde cu niţică îngâmfare. Cică trăim vremuri în care puţini mai exersează … Arta, Ceaiul şi Viaţa. Dar îmi dau seama că trufia mea de moment, nu ne mai poate salva de la ceea ce oricum se împlineşte; și că oricum noi ştim asta; şi că oricum noi nu vrem să schimbăm nimic din ceea ce se poate schimba, că oricum schimbând schimbarea, nu facem decât să prelungim o boală a sufletelor neluminate. Atunci nu-mi rămâne de făcut decât să fac din poezie, singura mândrie pe care mi-o mai permit. Cu siguranţă nu este modul prin care arta supravieţuieşte; doar că este modul prin care trufia mea poate atrage atenţia celor care știu a se salva. În felul acesta, nu voi rămâne singur niciodată, şi mereu se va găsi cineva care să urce cele 5000 de trepte de jad ale templului ... curios ca să vadă ce gust va avea ceaiul de azi.

Piatra Neamţ 01 mai 2009, dan.ene
 
 
Oglinda iubirii
 
 
Ceai, Artă şi Viaţă - povestea Oglinda Iubirii (p10)

- Maitre, într-un poem de-al tău, demult, spuneai că cine iubeşte, dăruieşte şi nu doreşte! Pentru mine ca muritor, graniţă dintre dorinţă şi dăruinţă nu există şi nici măcar nu le înţeleg prea bine; ele se contopesc şi se completează una pe cealaltă, făcând viaţa o poveste plină de înălţimi şi abisuri de care te ataşezi dorindu-le şi mai mult.
- Tinere ucenic, aş vrea să-ţi spun o poveste despre multul şi puţinul din iubirile noastre; acolo este piedica care te adânceşte în dorinţă, nelăsându-te să mergi pe calea dăruinţei, dar ca să nu mai lungim vorba, hai să îți spun o povestea. ”În ţara fără de nume” trăiau odată un prinţ şi doamna lui, amândoi de o frumuseţe îngerească, iar în ochii oamenilor ei se iubeau cum chip pe astă lume nu s-a lăsat atât de împlinit. Totul până când într-o zi, o vrăjitoare dete tinerei noastre crăiese o mirază fermecată în care numai cei ce se iubesc se oglindesc. Și uite așa, ispitită, zi şi noapte tânăra noastră domniţă cătă în magica oglindă chipul iubirii perfecte dar în luciul rece de cinabru doar faţa ei se lăsă descoperită. Tristă de arătarea ce i se dezvăluieşte tainic, tânăra fată într-o zi îşi luă inima în dinţi, şezu în faţa prinţului ei şi privindu-l în ochi îl întrebă: „Puternice prinţ, spune-mi, cât de mult mă iubeşti, cât de mult mă doreşti?”. Fără să ştie ce se ascunde în spatele vorbelor femeii lui, el răspunse cu un dram de mândră înţelepciune: „Mult sau puţin, nu ştiu. Cunosc doar că te iubesc şi departe de mine dorinţa înaintea dăruinţei”. Speriată de puţinele vorbe ale prinţului, crăiasa noastră fugii la oglindă şi mai privi odată în ea şi tot singură se găsi. În acea clipă inima ei împietri pentru o mie de mii de ani. Anii au trecut şi de prinţul nostru şi crăiasa lui nu s-a mai auzit nimic, pentru că oamenii simpli uită să mai vorbească despre cei ce nu se văd.

Vezi prietene ucenic, noi muritorii încă nu înţelegem pe deplin fantastica valoare şi putere a iubirii. Pentru că adevărat îţi spun, iubirea este o putere şi virtute mult mai mare decât înţelepciunea. Numai că noi oamenii nu ştiu de ce ne-am obişnuit să credem că înţelepciunea este suprema puterea şi virtute în astă lume. Indiferent cât eşti de sus pe scara înălţării, mereu vei fi pus în ipostaza de a arăta cât de mult poţi să dăruieşti ori cât de mult doreşti în a etala puterile şi virtuţile; iar în Calea Iubirii, înţelepciunea este marea piedică, născătoare de mândrie şi prejudecăţi. De aceia în astă lume, oamenii sunt mai mult înţelepţi şi mai puţini iubitori. Morala poveștii sună cam așa ... oglinda iubirii rămâne acel luciu în care numai cei ce pe sine se iubesc se oglindesc.

Maestrul meu ar mai fi spus ceva cuvinte, dar tăcut se cufundă în fumul pipei, lăsându-se cuprins de aroma tutunului pigmentat de parfumul florilor de prun. Pentru mine în schimb, ”cine iubeşte, dăruieşte şi nu doreşte”, la vârsta la care sunt încă rămâne o deslușire la care încă mai trebuie a lucra. Maestrul meu, nu este omul care să mă lumineze, ci este omul care cu blândeţe absolută mă lasă să mă dumiresc. Mulţumesc maestre!

Piatra Neamţ, 22 mai 2009, dan.ene
 
 
Tata, unde e departea?
 
 
Tata, unde e departea?

Acum mulți, mulți ani, pe vremea când băiatul meu avea vreo trei, patru ani, ne plimbam într-o dimineață de toamnă prin cimitirul eroilor. Curios ca orice copilandru, Bogdan a început a mă îngrămădi cu o mulțime de întrebări: de ce ruginesc frunzele; de ce zboară păsările; de ce vine toamna; de ce, de ce, de ce și iar de ce. Obosit de răspunsurile mele din ce în ce mai îmbârligate și sigur din ce în ce mai obosite, se aseză pe cea mai înaltă bancă din cimitir, bălăngănindu-și copilandru micile lui piciorușe de pui de om. După o repriză de tăcere destul de lungă, mă întrebă serios:
- Tată, de ce mor eroii?
Pentru o clipă nu am știu cum să-i răspund și sincer nici nu mai știu exact ce și cum am scăldat-o, pentru că imediat m-a țintuit cu o altă întrebare la explicațiile mele care încercau să-i sugereze că odată ce un erou moare, el se duce undeva ... departe, departe.
- Tată, unde e departea?
 
Povestea poate fi evocată la nesfârșit, pentru că în dece-urile copiilor noștri găsești infinită expresie a minunii numită viață și om, dar ce vreau eu acum a scoate în relief e altă idee. În povestea trăită alături de băiatul meu, poveste care mereu rămâne pentru mine o resursă de noi idei și de desăvârșire a propriei cunoașteri, acum realizez un ceva fascinant pe care nu l-am băgat de seamă până mai amu - voi realizați că noi oamenii suntem singura ființă de pe pământ care are privilegiul de a pune întrebări. Nu e așa că e colosal?
 
Omul se diferențiază net de celelalte făpturi de pe pământ nu prin bagajul de cromozomi, nu prin mărimea creierului ori vreo altă măreție evolutivă sau creaționistă, ci prin capacitatea noastră și numai a noastră de a avea o conștiință reflexivă. E drept că o conștiință la nivel general și neutră e decelată în multele făpturi ale lumii, organismele vii dovedind diferite grade și niveluri de conștiință, plecând de la cele rudimentare, trecând prin cele mai puțin rudimentare sau chiar superioare, mergând pănă cele mai elaborate și sofisticate modele de organizare ale ei. Totuși, diferența dintre o conștiință neutră oricât de sofisticată pare a fi ea și o conștiință reflexivă e că ultima perimite individului și individualității în cauză, atingerea unui prag de conștientizare care duce la realizarea conștiinței de sine, în cazul nostru proprietate a omului prin care noi suntem conștienți de propria noastră conștiință, adică, nu numai că știm, dar și știm că știm.
 
Această facultate îl face pe om capabil a gândi despre el însuși, și mai mult decât atât, de a gândi la relația lui cu restul universului, univers de care știe că aparține. Aceasta e cauza diferențierii noastre de restul inteligenței de pe planetă, această diferențiere dându-ne posibilitatea să ne bucurăm și să folosim instrumente (facultăți secundare) pe care nicio făptură nu le are la îndemână - întrebarea. Prin această întrebare, prin acest miracol, modificăm în formă și conținut, dinamic și continuu, propria înțelegere, memoria, previziunea, cogniția, învățarea, inventivitatea, intenția, comunicarea. Prin aceste facultăți secundare (gândirea, judecata, intuiția, imaginația, creativitatea, abstractizarea, voința, limbajul, credința, moralitatea), miraculos am trecut de la colectivismul specific tuturor speciilor de pe pământ, la cooperare, la colaborarea rațională și voluntară, progresiv și etapizat construid societăți din ce în ce mai puternice ajungând ca azi să ne bucurăm de cel mai înalt indice de viață și confort și, de ceva pe care nicio făptură a lumii nu a realizat-o până la om - CULTURA.
 
Și ca să închei, de la băiatul meu am învățat că blândețea și precauția sunt puteri și virtuți de care ar trebui să ne folosim mai mult, evitând a ne cocoța mândri pe înaltul piedestal al evoluționismului și creaționismului conferit de avansata formă de cultură și conștiință la care am ajuns și, tare-tare frumos ne-ar sta dacă ne-am apleca mai atenți la tot ce e viață sub noi și a-i da o mai mare atenție, pentru că în final pentru Mama Natură, cu toții suntem egali în fața ei.
 
dan.ene Piatra Neamț 15 octombrie 2020
 
 
Ceai, Artă şi Viaţă (p13)
 
 
Ceai, Artă şi Viaţă (p13)
povestea … Haute Couture versus Pret-a-Porte sau Colecţia Vară – Toamnă 2009

Undeva prin anii `60, la o întrebare care încerca să lămurească CE ESTE MODA, Coco Chanel răspundea:
„Moda este trecătoare, doar stilul rămâne neschimbat!”

În modă, anul acesta va fi unul fundamental pentru trendul anilor ce vor urma. În funcţie de artiştii designeri care vor semna pentru marile case de modă, se va şti cu adevărat ce se va purta anul acesta şi cel puţin în următorii ani. Tema, stilul, siluetele, toate vor depinde de artistul care va tăia linia din care se vor inspira mai toţi ceilalţi artişti, hrănind piramidal, respiraţia întregii industrii de modă. Dar ce este moda? Unii au spus că moda e o reacţie firească împotriva tocirii atenţiei prin obişnuinţă, ori că "moda e o epidemie bine controlată" (George Bernard Show). Eu cred că moda e arta care se hrăneşte din efemer, iar efemerul nu poartă responsabilitatea nimănui, ea doar se împlineşte şi păleşte la fel cum a apărut. Efemerul este cea mai simplă scuză în această artă numită MODĂ. Chiar dacă nu mă pricep la modă, mă voi aventura în a creiona trendul deja expus de unul din marii artişti designeri. Culorile cu care ani l-a rândul ne-a obişnuit, vor fi uşor modificate, păstrând totuşi apropierea de spectrul din care s-a influenţat iniţial şi care i-a adus atât de mare succes în colecţiile trecute. Schimbarea de ton în culoare, aduce cu sine şi o altă perspectivă. Nemaiputând imita colecţiile anterioare, va lansa o tema cu adevărat revoluţionară, tema „Şic-ul-Şoc”. Nu se va mai purta nimic sincer, hainele nu vor mai cădea natural, liniile croielilor încercând să ascundă evidentele imperfecţiuni de atitudine şi aptitudine ale modelului anorexic care va defila din ce în ce mai împiedicat pe podiumul deja supra-înălţat. Se va marja mult pe machiajul excentric, sfidător, designerul folosind impecabil umbrele şi culorile ascunse de largile haine, în armonie cu masivele pălării cu boruri largi ce vor să acopere ori să inunde mobilitatea modelului costeliv. Costumaţiile croite pe educaţia prostului gust, se vor transforma în redutabile valori, ce vor inversa reacţia pieţii, dând peste cap o normalitate cu care designerii consacraţi s-au remarcat. Însă mă întreb şi eu ca simplu trăitor de monden, pentru mine omul de rând ... când se va inventa o modă care să se muleze după firea? Răspunsul mi-a venit nefiresc de simplu de la un banal designer de suflete: „ … numai atunci când minţile strălucite îşi pot permite stilul simplu" - Henri-Marie Beyle zis şi STENDHAL.

dan.ene, 05.iunie.2009, Piatra Neamţ
 
 
 
 
 
 
   

Copyright or other proprietary statement goes here.
For problems or questions regarding this Web site, contact Dan.Ene - 0723.511.333
ultima actualizare - 26 octombrie 2020